TRĂSĂTURI GENERALE
Istoria Romei începe pe la jumătatea secolului al VII-lea înainte de Hristos, când etruscii ocupă așezările din jurul celor șapte coline (Quirinal, Aventin, Coelius, Viminal, Capitoliu, Palatin, Esquilin) de pe țărmurile Tibrului. Băștinași erau triburile latine și sabine. Timp de un secol se clădește, se fortifică, se pun temeliile orașului care va fi capitala celui mai mare imperiu din antichitate. Din secolul III î.Hr. încep marile cuceriri ce vor ajunge în timpul împăratului Traian (98-117) la cea mai mare întindere a imperiului, de la peninsula iberică la țărmul vestic al Asiei, de la întinsul nordic african la cețoasele ținuturi britanice.
În anul 395 marele imperiu se împarte în două (Imperiul de Apus – care din 404 își fixează capitala la Ravenna – și Imperiul de Răsărit, cu capitala la Bizanț) și stabilește capitala în Bizanțil răsăritean, căruia împăratul Constantin îi va da numele său – Constantinopol. Scinderea politică nu a salvat declinul celei mai întinse stăpâniri militare a antichității, care cunoaște o ultimă victorie în 451, împotriva hunilor, dar și detronarea ultimului împărat al apusului –Flavius Romulus Augustulus – două decenii mai târziu, în anul 476.
Procesul de romanizare a avut importanța lui, desigur, în răspândirea factorilor de civilizație pe o arie de stăpânire atât de întinsă, dar mai puternic s-a dovedit curentul invers, al influenței primite de stăpânitori de la cei cuceriți, în primul rând de la gândirea și arta elenă. „Grecia învinsă l-a cucerit pe învingător” proclamă Horațiu (64 înainte de Hristos – 8 după Hristos) stabilind marele adevăr al istoriei culturii romane. Într-adevăr, cultura greacă își impune modelul în toate domeniile manifestărilor de artă romane.
Cel mai direct s-a impus influența greacă în literatură, începând cu Enneius (sec.II înainte de Hristos) care introduce hexametrul prozodiei grecești și continuând cu poeții și scriitorii care au adoptat ideile și tematica legendară greacă.
În arhitectură se excelează prin impunătoare porți de intrare în marile orașe, în arcuri de triumf și monumente, dar și în construcții gigantice de amfiteatre sau ingenioase apeducte.
În sculptură , artă învățată prin excelență de la greci, singurul aport artistic roman apare în concepția basoreliefurilor, care devin vaste succesiuni de scene de luptă, cu intenții clare de consemnare istorică pe monumentele comemorative.
În muzică, influența grecilor se afirma pe plan exterior, oferind diletanților romani învățătura sistemului lor teoretic, notația lor muzicală, experiența în arta cântatului la instrumente și modelele instrumentelor lor favorite – lira, kitara, aulosul – fără a reuși să le imprime și profunzimea vechilor principii estetice. Evident vorbim de o influență asupra muzicii culte și nu asupra practicii muzicii populare ce și-a păstrat puritatea cântecelor de ritual, de păstorit, de petreceri, ce par a fi inspirat unele intercalări muzicale făcute în comediile lui Plaut și ale urmașilor săi (secolele II și I înainte de Hristos), intercalări ilustrate de interpretări vocal-solistice în acompaniament de tibia. Vechile cântece ce întovărășeau dansurile războinice, citate de istoricii romani, fac parte din aceeași tradiție artistică autohtonă nealterată de influențele străine. Însă asemenea aspecte rămân în umbra manifestărilor muzicale ce domină și caracterizează epoca Romei imperiale.
O trăsătură caracteristică a culturii romane a fost construirea unor amfiteatre enorme, în care aveau loc sângeroase lupte de gladiatori, precum și luptele dintre criminalii condamnați și fiare sălbatice.
Muzica Romei imperiale s-a dezvoltat fie în direcția divertismentului, fie în cea a virtuozității în sine, fie în legătură cu vocația războinică și specifica tendință de glorificare a succeselor militare. În acest din urmă aspect, este semnalată înființarea unei muzici militare oficiale, înzestrată cu o bogată familie de instrumente de suflat (tuba, cornul, lituus etc.) care, în scurtele perioade de pace cânta la serbările orașului, la inaugurările marilor monumente, la solemnitățile organizate în cinstea împăratului și a victoriilor lui, iar în timp de război mergea în fruntea legiunilor, mobilizând entuziasmul cu sonorități grandioase, sau îngrozind populația atacată prin zgomote asurzitoare. Accentul se pune pe efecte, pe formă, pe iscusință tehnică, pe demonstrarea măreției. Nobilii angajează mari ansambluri muzicale, se întrec în recrutarea de cântăreți și dansatoare ce proveneau din orașele pepinieră precum Atena, Antiohia, Alexandria sau Cadiz.
Paralel cu această tendință de cultivare a muzicii de divertisment și a muzicii militare, poporul truditor și sclavii nu încetează să-și cânte melodiile, cântecele lor de jale, de muncă sau sărbătoare, de credință – așa cum erau „carmina saliaria” sau „calendele” din ajunul Anului Nou, transmise oral și răspândite de coloniști si pe pământul cucerit al Daciei.
IZVOARELE MUZICII ROMANE ANTICE
Roma poseda și o veche cultură muzicală autohtonă. Primii muzicanți ai Romei antice au fost, după cum se bănuiește, etruscii (începutul secolului V î.e.n.), ale căror cântece de muncă se remarcau printr-o ritmică foarte pregnantă.
Caracterul vieții muzicale a Romei imperiale a fost însă determinat de muzica elină, iar după ea de cea siriană (dansatoarele și flautiștii), babiloniană, spaniolă (vestitele dansatoare din Cadiz), egipteană și alexandrină.
Domițian a instituit întrecerile capitoline, care aveau loc o dată la patru ani, într-un edificiu special construit pe câmpul lui Marte și unde, alături de poeți, se întreceau cântăreți și muzicanți. Învingătorii primeau cununi de lauri. Aceste serbări atrăgeau artiști din toate colțurile imperiului.
Împăratul Nero a instituit așa-numitele ”întreceri grecești”, la care participa și el, nu numai ca poet, dar și în calitate de cântăreț și kitharod.
va urma….
Despre Muzică 
