Instrumente cu coarde lovite – PIANUL

ISTORIC

Istoria celui mai răspândit instrument din lume este relativ scurtă. Dacă ne oprim la instrumentul dotat cu ciocănele, el nu numără decât vreo două secole. Dacă ne lărgim sfera și ne afiliem la instrumentele cu coarde și claviatură, atunci originea sa atinge evul mediu.

Teoreticienii însă, nesatisfăcuți parcă de tinerețea instrumentului, merg înapoi, până în antichitate, la unul din cele mai primitive și simple instrumente cu coarde, monocordul, o cutie de rezonanță pe care era întinsă o coardă ce urma să fie pusă în vibrație prin diferite procedee.

Mai apropiat ca mod de producere al sunetului ar trebui pomenit un alt strămoș, mai rustic, dar mai dinamic și agil, cum este țambalul, a cărui denumire nu neagă înrudirea cu clavicembalul și a cărui veche origine se pare a fi orientală.

În timp ce Stradivarius desăvârșea în atelierul său din Cremona minunatele sale exemplare, mai la sud, peste Apenini, în Florența, constructorul Bartolommeo Cristofori dă în 1711 un nou tip de instrument cu coarde și ciocănele, la care, putându-se acum cânta și încet și tare, adică piano e forte, va fi denumit pianoforte sau, mai comod, piano, pian. Denumirea aceasta era totodată o replică, o precizare și o distincție făcută față de instrumentele anterioare, care nu puteau realiza această varietate de trăire.

Voi enumera câteva din aceste tipuri de instrumente la care făcea aluzie pianofortele.

Clavicordul este semnalat către sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea. Format dintr-o cutie de rezonanță triunghiulară, pe care sunt întinse un număr de coarde de metal, clavicordul e înzestrat cu o claviatură pe 2-3 octave. La capătul fiecărei clape se găsește câte o lamă de alamă care lovește coarda. Sistemul nu era prea fericit pentru că, dacă nu se ridica imediat degetul de pe clapă, lama împiedica vibrațiile coardei. Cu timpul i s-au adus unele ameliorări precum și o creștere a dimensiunilor.

Clavichord de Christian Kintzing

Spineta, mai mare decât clavicordul, folosea un mecanism care determina ca vârful unei pene să zgârie, să ciupească coarda respectivă.

Bentside Spinet de John Crang

Clavecinul se prezenta tot ca spineta, era ceva mai mare și folosea câte două coarde pentru o notă, ceea ce întărea oarecum sunetul. Forma sa se apropia de cea a pianelor cu coadă de azi. Clavecinul va fi obiectul mai multor perfecționări și modificări privind calitatea și timbrul sunetelor până în preajma secolului al XVIII-lea, când ideea clavirului cu ciocănele, care plutește în aer, reușește primele realizări.

Harpsichord de Louis Bellot

Într-adevăr, se pare că în anul 1711, data apariției primului pianoforte, este relativă ca și paternitatea acordată lui Cristofori. Premergătorii acestei invenții nu lipsesc și, se pare, că în aceeași epocă și în locuri diferite, fără să știe unul de altul; la Paris, constructorul de instrumente muzicale Marius dă la iveală, în anul 1716, un clavecin cu ciocane de lemn; în Germania, Schroeter din Dresda, și Silbermann din Freyberg, la care se adaugă numele lui Erard (reformatorul harpei), aduc remarcabile perfecționări. Cu timpul însă clavecinul, cu slabele și limitatele sale resurse, nu mai poate face față cerințelor din ce în ce mai variate și mai pretențioase ale muzicii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și va trebui să se retragă treptat pentru a face loc pianului. Dar pianul, la rândul său,n-ar fi înlocuit clavecinul dacă ar fi rămas în faza inițială (greoi, zgomotos, inegal ca sunet etc.). Numeroși constructori s-au ocupat de perfecționarea lui, făcându-l să evolueze rapid și consistent, ducându-l la performața remarcabilă din zilele noastre. Dovadă, bogata literatură muzicală de cea mai bună calitate destinată acestui instrument.

DESCRIEREA INSTRUMENTULUI

În urma evoluției de-a lungul elor două secole, tipurile de pian s-au fixat la pianul drept (pianina) și pianul cu coadă, fiecare cu mici variații în dimensiuni și modele. Ceea ce rămâne comun în alcătuirea unui pian este placa de rezonanță făcută dintr-un lemn special de brad, prevăzută cu niște bare care o întăresc pentru a rezista la puternica tensiune a coardelor. Pe placă se fixează un suport care susține placa de metal sau cadrul metalic în care sunt fixate coardele la una din extremități. Coardele nu sunt întinse în linie dreaptă. De la cuie, ele deviază peste un prag de metal și – după o anumită porțiune, trec peste unul de lemn. În această porțiune ele sunt lovite de ciocănele și puse astfel în vibrație. Ciocănelele, învelite în pâslă (fetru), funcționează printr-un mecanism destul de complicat pentru a fi descris aici. Asupra lor acționează prin clape albe și negre, respectiv din fildeș și abanos, sau alte înlocuitoare mai puțin costisitoare.

Pedalele acționează asupra intensității și culorii sunetului, cea din dreapta (sustain) ridică un dispozitiv de surdinare lăsându-le să vibreze liber, cea din stânga (una corda), fie că interpune o pâslă, sau apropie ciocănelul de coardă, fie că deplasează întreaga claviatură pentru a face ca ciocănelul să lovească mai puține coarde, micșorând astfel intensitatea sunetelor. Cum va lovi un ciocănel în mai puține coarde? Trebuie precizat că, pentru un sunet în registrul înalt și mediu se fixează trei coarde; în grav, câte două coarde, în subgrav câte una. Ciocănelul, în mod obișnuit, lovește deodată trei sau două coarde, după registrul respectiv. Cu pedala una corda, ciocănelele se deplasează lateral și nu mai prind din trei coarde decât două în acut și una în mediu. La pianele moderne este introdusă o a treia pedală (cea din mijloc) numită sostenuto. Utilizând acastă pedală executantul poate susține notele selectate în timp ce celelalte note rămân neafectate. Această pedală a fost expusă pentru prima dată la Expoziția franceză industrială din 1844 de la Paris de către Boisselot & Fils, o companie din Marsilia. Constructorii francezi de piane Alexandre François Debain⁠ și Claude Montal⁠ au construit propriile mecanisme sostenuto în 1860, respectiv 1862. În 1874, Albert Steinway a perfecționat și patentat pedala sostenuto.

POSIBILITĂȚILE TEHNICE ȘI EXPRESIVE

Întinderea pianului este fără rival (în afară de orgă) și cuprinde scara muzicală a întregii orchestre, depășind-o chiar.

Egal, omogen pe toată întinderea sa, pianul oferă o sonoritate extrem de mlădioasă și variată în colorit, de la șoapta care te face să uiți că e un instrument de lovire, până la tumultul furtunos, în care ai impresia că se dezlănțuie o întreagă orchestră.

O tehnică facilă în ceea ce privește intonația, ca și marea comoditate a sunetului, gata fixat în înălțime, au permis executantului îndreptarea spre alte eforturi, în care, pe primul plan se situează calitatea sunetului și detașarea planurilor sonore și o remarcabilă agilitate atât monodică cât și polifonică. Instrument polifonic prin excelență, pianul se bucură și de o independență remarcabilă, prin faptul că poate cânta și melodia și acompaniamentul, ceea ce explică evoluția și rolul său deosebit în ansamblul instrumentelor muzicale. Independența celor două mâini asigură preponderența melodiei asupra acompaniamentului, oriunde s-ar produce ea. Toate efectele îi sunt proprii, în viteze surprinzătoare. Singura infirmitate a pianului este accea de a nu putea prelungi sunetul după voie. Pentru întreținerea lui trebuie să se recurgă la tremolo, care însă este altceva ca efect.

ROLUL ÎN ORCHESTRĂ

În orchestră, rolul pianului se desfășoară pe două planuri: primul, oarecum extern, este acela de solist, cu acompaniamentul orchestrei; al doilea integrează pianul în masa instrumentelor din orchestră, orchestratorii moderni, aducând și timbrul său deosebit în îmbogățirea coloritului orchestral.